Locuiesc în Berceni, într-un bloc gri, uriaș, clădit pe 11 etaje. Odaia mea se află la etajul 9 iar fereastra bucătăriei dă în luminator, fiind foarte aproape de ferestrele celorlalți vecini. Lucrul ăsta mă face să țin aproape în permanență jaluzelele trase. Într-o zi ca oricare alta, însă, am surprins o imagine desprinsă parcă din copilăria mea: la cealaltă fereastră, o fetiță cu niște ochi rotunzi ca doi nasturi, mă privea ronțăind o turtă dulce colorată. O amintire dulce mi-a zâmbit în acel moment…

„M-am făcut mare“ cu ajutorul bunicilor, într-un sat din Ardeal despre care, la vremea aceea, credeam că e ultimul loc de la capătul pământului. Îmi imaginam adeseori că într-o bună zi o să urc pe creasta celui mai îndepărtat și mai înalt deal pe care-l puteam vedea din ogradă și de acolo o să pot vedea prăpastia aceea imensă care desparte lumea noastră de cealaltă lume. Lumea cea mare era construită pe etaje, așa, ca blocul în care locuiau părinții mei, la oraș. Lumea noastră era România și cealaltă lume era America, așezată deasupra noastră. Vara, după ploaie, când cerul era încă plin de nori, spuneam în sinea mea: „ce frumooos, uite, în America e iarnă și acolo copiii se dau acum cu sania…“ Întâia marți a lunii era zi de târg. Doamne, ce zi frumoasă mai era! Bunicul se întorcea de la târg cu fel și fel și lucrușoare, cu bomboane și halviță! Dar cea mai minunată dintre toate era turta dulce în formă de păpușă, cu oglinjoare lipite pe ea. Era cea mai colorată și mai dulce păpușă din lume! Mă fascinau oglinjoarele acelea, mi se păreau cele mai frumoase podoabe de pe lume! Îmi admiram păpușica ore întregi. Totuși, până la urmă, pofta învingea admirația și-mi mâncam turta dulce cu gândul la cea pe care urma s-o primesc în întâia zi de marți din următoarea lună…

… Iar fetița cu ochii precum doi nasturi negri îmi zâmbea de la fereastra de la etajul nouă, ronțăind din turta ei dulce și înțelegându-mi, parcă, gândurile poposite într-un sat de la marginea pământului.