Lucian Iuga este un om ca noi toți. Stă cu chirie într-o garsonieră, pe la Titan, muncește, circulă cu metroul. Într-o zi înainte de Crăciun, pe când cobora la metrou la stația Costin Georgian, a observat un om al străzii ghemuit pe trepte. A ales să nu treacă nepăsător pe lângă el, s-a oprit și a încercat să-l ajute. Iată povestea lui Lucian și a lui Samuel, omul fără adăpost din zona Costin Georgian.

„În timp ce coboram într-o seară la metrou C. Georgian, am trecut pe lângă un om al străzii ghemuit într-un colț, pe trepte lângă ușa de la intrare. Gândindu-mă că n-am ce să îi ofer, portofelul aproape gol, mâncare la mine nu aveam, am mers mai departe. Mi-am amintit că am o prietenă, Elena, la asistență socială. M-am întors din drum, l-am întrebat dacă are nevoie de ceva, să doarmă, să mănânce. A zis că are unde să doarmă la căldură, (mai târziu am aflat de ce evită oamenii străzii adăposturile), dar că ar vrea să mănânce ceva cald. Mi-am sunat prietena, i-am zis unde se află omul, că îl cheamă Samuel și i-am spus și lui că o să vina cineva de la asistență socială să îi aducă mâncare.

Samuel este un tip mic de înălțime, gârbovit bine, cu mai multe haine acoperite de o șubă neagră. Din cauza bărbii și a tristeții de pe chip îi poți da 45. Are 38 de ani, o privire caldă, evită să privească în ochi la început și e vorbăreț când are ocazia. În zilele următoare l-am mai văzut pe Samuel, l-am întrebat dacă au venit atunci cei de la asistență socială. I-am dat un pachet de mâncare trimis de Otilia, prietena la care venisem în vizită, apoi am plecat. Atunci mi-am dat seama de un lucru care m-a pus pe gânduri: de fiecare dată când mă întâlneam cu el, mă grăbeam, schimbam două vorbe și atât. M-am decis să ca asta să fie provocarea mea și am stat de vorbă cu Samuel.

Am stat pe bancă la povești. Îi plac zilele blânde de iarnă. Mi-a povestit puțin despre viața lui, cum a ajuns în stradă, stăteau 4 într-un apartament de la ICRAL în zona Republica, apoi au fost dați afară. Treptat frații s-au risipit în 4 zări. Nu mai știe nimic de sora plecată în Grecia și fratele în Germania. De prin ’89 stă în stradă, lumea din cartier îl cunoaște, unii îi dau de mâncare, însă foarte puțini stau de vorbă cu el. Are o mare nevoie de comunicare. Mă întreabă când mai trec să stăm de vorbă, iar când mă opresc din vorbit mă întreabă: „Și ce mai zici?” I-am propus să-i scriu un mesaj pe un carton, pentru când nu va avea ce să mănânce. „Mâncare”, mă gândesc eu, el zice „sunt amărât, vă rog ajutați-mă”. Zic „prea multe cuvinte”, atunci el spune „MI-E FOAME”. „Da, da! am exclamat. Ai dreptate, ăsta e cel mai bun mesaj.” Râdeam amândoi, i-am zis „te pricepi” – „păi nu sunt prost eu, nu mă cunoști matale”. În final mesajul compus împreună a fost: „MI-E FOAME, MULȚUMESC!”. M-am dus la Otilia, am scris mesajul, mi-am făcut și eu câteva poze cu cartonul. Cine știe, poate o să am nevoie.

Samuel mi-a zis de câteva ori că ar vrea să facă o baie, că n-a făcut de mult timp, ani zicea el. Cum la asistență socială doamna responsabilă cu baia era în concediu pentru încă o săptămână și apoi urmau zile libere, am zis că aș putea să îl iau la mine să facă baie. Imediat după gândul ăsta a venit altul „cum să îl iei la tine, ești nebun, ce o să zică vecinii, cine a mai auzit să aduci în casă un om al străzii”, am zis „e! mare lucru”, apoi iar m-am gândit că mă complic, poate strică ceva prin casă, poate păduchi, mirosul… Am decis după un scurt dialog interior că, dacă eu aleg să fac asta, atunci n-are ce să se întâmple.

Baia a fost o încântare, s-a bălăcit ca un copil, se băga cu capul sub apă, ieșea, se întorcea pe o parte ca să intre cu totul sub apă. I-am spus să stea în apă cât vrea, însă, probabil dintr-un reflex, a ieșit destul de repede. Mi-a mulțumit de nenumărate ori, spunând ce bine s-a simțit. Am mâncat împreună, i-am dat un rând de haine, pe unele din cele vechi le-a aruncat din prima, bucurându-se de cele noi cu miros plăcut. Avea alt chip. Am făcut și poze. Mi-a făcut cadou două brățări cu iconițe ce le purta la mână și 2 buchete de flori primite, să le dau eu dacă vreau la domnișoare.”

Samuel era fericit că a putut să facă baie, cadoul oferit de Lucian.

Sărbătorile au trecut, dar e încă iarnă și oamenii fără adăpost tot pe străzi stau. Lucian va continua să stea de vorbă cu Samuel, să-i ducă ceva de mâncare atunci când are.
Sigur că nu toate poveștile sunt frumoase și că oamenii sunt diferiți. Dacă însă suntem mai atenți pe unde mergem și pe lângă cine trecem s-ar putea să descoperim, ca Lucian, că merită să ne oprim din goana cotidiană. Nu e nevoie să cheltuiți sume mari de bani, să vă luați liber de la serviciu sau să faceți eforturi deosebite. Puteți oferi un ceai cald sau o cafea, un sendviș, o haină pe care nu o mai purtați, poate chiar un loc de muncă, și mai ales un sfert de oră din timpul dumneavoastră.

Foto: Lucian Iuga