Aici s-a aflat, până în anii 1930, Hanul Verde, unul dintre locurile emblematice ale zonei care era pe atunci un centru comercial și bancar.
Ne-am obișnuit să auzim mereu despre București că este o capitală murdară, neîngrijită de autorități și sluțită de propriii săi locuitori, dar nu spune nimeni nimic despre faptul că este, în același timp, și o capitală necunoscută chiar celor care vorbesc despre ea. Marea majoritate a bucureștenilor sunt „veniți cu treabă“, pentru un loc de muncă sau un salariu mai bun decât în locul natal, ajunși aici de prin toate colțurile țării și, oarecum mai nou, ale lumii. În fapt, puțini sunt născuți aici, iar dintre aceștia, marea majoritate sunt bucureșteni de una sau două generații cel mult. Nu este de mirare că orașul rămâne necunoscut, cu o istorie ignorată și frântă zi de zi sub lamele buldozelor, sub invazia de „termopane“ ca semn al bunăstării, pentru că locuitorii acestui oraș nu se simt legați sufletește de el, nu-l iubesc și nu-l apără.
Valurile masive de muncitori aduși de la sate între 1960 și 1980 au creat nu numai un spor demografic semnificativ, ci și o generalizare a mahalalelor. Dacă mahalalele (în accepțiunea inițială termenul desemna o zonă aflată între oraș și sat, cu o slabă dezvoltare urbană, haotică și lipsită de dotări sanitare) au fost în general eradicate pe parcurs, mahalaua morală a înflorit. Oameni care nu erau nici țărani, nici orășeni, care mimau stângaci comportamente urbane, dar aveau preocupări și credințe înțepenite în mentalitățile satului, populează această metropolă europeană. Astfel am ajuns la formula satirică a satelor suprapuse, în care fiecare etaj de bloc corespundea câte unui sat. Toate acestea, dar și lipsa interesului autorităților din perioada comunistă pentru păstrarea identității și a istoriei Bucureștiului, au dus la pierderea unei părți însemnate din fondul vechi de case și la întreruperea istoriei orașului. Desigur, nu orice casă veche merita să fie păstrată, dar au fost distruse iremediabil cartiere întregi, locuri ce țin atât de spiritualitatea românească, cât și de istoria urbană, clădiri cu o deosebită valoare arhitecturală.
Perioada post 1990 a adus cu sine și o anume segregare socială și o înflorire a mahalalelor, în sensul lor moral, de populație lipsită de cultură, simț civic și interes pentru spațiul public. Dacă înainte de 1989 locuințele se atribuiau de către angajator (statul român), astfel încât întrun bloc de la marginea orașului puteau trăi împreună un tovarăș director de liceu, un măturător de stradă, un ofițer superior de miliție, un medic, un tractorist și un strungar, în anii democrației originale a fost dat tonul unui soi de elitism al spațiului locativ. Cei cu stare au căutat să se mute în noile cartiere apărute, separându-se astfel de restul populației. Ambele categorii însă au un lucru în comun: tratează spațiul public cu indiferență. Bogații își înalță garduri înalte și masive în jurul noilor vile, semn de teamă, dar și de opulență, iar ceilalți stâlcesc fațadele clădirilor cu tot felul de improvizații pentru că, deși sunt proprietarii imobilelor, și nu simpli locatari, îi interesează doar soluțiile cele mai ieftine și spațiul din interiorul apartamentelor.
În lumina acestor lucruri putem constata că s-a născut un fel păgubos de a gândi, în care istoria și valorile acestui oraș nu contează, ci se topesc în noianul de griji cotidiene. Cei care profită de această stare de fapt sunt rechinii imobiliari (majoritatea străini, fără a fi legați de acest loc, urmărind doar un profit cât mai mare) și autoritățile corupte, care în loc să-l protejeze, rup în fiecare zi dintr-un oraș ce ar putea avea un farmec deosebit, dacă ar fi puse în valoare specificul și istoria.
Câți dintre noi nu cunosc intersecția străzilor Văcărești, Olteniței și Berceni, locul numit Piața Sudului. Aici se află un mall foarte căutat (doar este loc de cumpărături), poate cel mai important din sudul capitalei. Acest loc este vizitat zi de zi de mii de oameni. Extrem de puțini sunt aceia care ajunși în capătul culoarului de la parter, având în stânga un oficiu bancar și în dreapta un magazin de jucării, știu că sub picioarele lor s-a aflat cândva altarul bisericii Văcărești, poate cea mai mare și mai strălucită mănăstire ortodoxă din Europa răsăriteană, demolată abuziv și fără rost.
Câți dintre bucureștenii petrecăreți, mai ales tinerii studenți, nu trec zilnic prin intersecția dintre străzile Șelari și Halelor, în zona denumită generic „centrul vechi“ sau „Lipscani“. Puțini sunt cei care știu că pe locul cărămizilor ce se înalță din pavaj (primăria capitalei, deși se laudă că a refăcut zona întocmai precum una demnă de a concura Viena, nu a pus nici-o tăbliță informativă), unde terasa din apropiere servește pe timp de vară bere rece trecătorilor înfierbântați, s-a aflat până în anii 1930 Hanul Verde, unul dintre locurile emblematice a ceea ce era atunci
un centru comercial și bancar, nu unul al bodegilor cu ifose. Cu toate că nu primim informații despre istoria locului, de la etaj se desprind bucăți enorme de tencuială și cărămizi.
De asemenea, câți dintre locuitorii capitalei știu că în zona nou-botezatului Pasaj Latin, fost Lipscani, se găsesc ascunse prin pământ ruine ale unei fortărețe din vremea lui Mircea cel Bătrân, ale unor cuptoare metalurgice și ale unei bisericuțe din secolul al XIV-lea, ori urme ale incendierii Bucureștiului de către trupele lui Sinan Pașa?
Întrebarea de final este următoarea: câți dintre bucureșteni cunosc istoria acestui oraș, dar, mai ales, câți sunt dispuși să o afle și astfel să descopere capitala cu afecțiune? Noi pornim această serie de articole, în care vom prezenta locuri și istorioare necunoscute sau puțin cunoscute.