Huse auto, tapițerie, draperii, perdele, plăpumi, saltele

De nu intri în prăvălia din strada Atelierului nr. 21, n-ai cum să știi: în vitrină nu deslușești multe, iar reclama nu se vede de departe. Doar vara e mai ușor: scaunele, arcurile, țesăturile expuse în stradă te ajută să ghicești: aici se află un tapițer. Și nu unul oarecare ‒ nu că ar fi prea mulți nici aceia ‒ reparând scaune, fotolii, canapele sau somiere. Ci un tapițer care mai știe face și saltele și plăpumi pe deasupra.

Mie asta mi-a prins ochiul: trecusem pragul, în prăvălie se îndeletniceau parcă doi meșteri, care la mașina de cusut, cu niscaiva patroane de costum bărbătesc bătute într-un cui pe perete, care ocupat cu niște arcuri de pat. Printre mobilele, pânzeturile, uneltele, toate cele adunate de-a valma prin magazin, am ochit stofa aceea gri cu dungi albastre, care imediat te duce cu gândul la saltele. Aveam să aflu de la domnul Klaus, meșterul tapițer și proprietarul locului, că această pânză se numește „dril“ și este o combinație de in și cânepă.

„Materiale naturale“, aceasta ar fi o recomandare a meșterului tapițer: sănătoase și durabile, saltelele fabricate în atelier pot fi spre exemplu umplute cu lână. După câțiva ani, ele pot fi descusute, lâna aerisita, dărăcită și salteaua cusută la loc, împrospătată. La fel și plăpumile, pot fi umplute ori cu lână, ori cu melană (material sintetic), și apoi îmbrăcate în mătase. Variantă naturală, mătasea vegetală este furnizată de către producători din Sighișoara și din Târgu Mureș. Împreună cu stofele, plușurile pentru canapele sau scaune, mai toate materialele propuse de tapițer provin de la fabricanți români. Dar firește, fiecare client are preferințele sale cu privire la materiale și are ultimul cuvânt în alegeri.

Cel mai des clienții vin la domnul Klaus prin recomandări. Vin de voie sau de nevoie: persoane de statură mare spre exemplu, caută saltele și plăpumi făcute pe măsura lor, care depășește standardele de fabricare în masă. Lucrările au loc de obicei in atelier. Dar aici nu sunt prea multe piese finisate de văzut: cele completate se găsesc la clienți. Un portofoliu de fotografii ale realizărilor ar putea ajuta. Precum și un simplu site pe internet. Dar asta nu se preda la fosta Cooperativă de Mobilă și Tapițerie, unde domnul Klaus și-a învățat meseria. Promovarea propriului atelier pe internet se va preda poate în cadrul școlilor profesionale, care probabil vor prelua formarea ucenicilor tapițeri?

„Cum e cu ucenicii?“ „Greu!“ răspunde domnul Klaus. „Tinerii nu prea sunt interesați!“, sună refrenul auzit la mai mulți meșteșugari: să fie oare doar necazul capitalei, poate al epocii? „Munca nu e chiar ușoară. Nu prea ai de lucru constant. Trebuie răbdare.“ Echipa tapițerului este restrânsă: cu el lucrează doar una sau două alte persoane.

Clădirea care adăpostește atelierul datează din anul 1894, este clasată momument isotric și figurează pe lista Patrimoniul cultural național al României (B-II-m-B-18012). A aparținut un timp Cooperativei de Mobilă și Tapițerie București. Devenită societate comercială, cooperativa a cedat (prin intermediul ICRAL-ului) câteva spații, printre care și acesta, achiziționat de domnul Klaus în urmă cu 20 de ani.

Oare și-a primit strada Atelierului numele după chiar acest locșor? Rugăm cititorii care cunosc răspunsul să ne trimită detalii pe adresa redacției.

Fapt este că la numărul 21, patrimoniul meșteșugăresc parcă se înfrățește cu patrimoniul construit, într-un destin fragil. Eu una folosesc în continuare saltelele cu dungi albastre, și îmi doresc să-l găsesc încă mult timp, în același loc, pe domnul Klaus, pentru reparații și lucrări de tapițerie.