Sâmbătă 17 ianuarie a avut loc inaugurarea noului teatru de operetă și totodată primul spectacol găzduit de noua clădire. Este vorba de muzicalul lui Andrew Lloyd Webber “Fantoma de la Operă”, spectacol montat de un regizor britanic. Am fost solicitat de un post de televiziune pentru a analiza noua constructie, însă timpul avut la dispozitie a fost foarte scurt. Reiau și dezvolt de aceea câteva idei.

Într-o sâmbătă de ianuarie, pe 17, a avut loc inaugurarea noului teatru de operetă din București și, totodată, primul spectacol găzduit de noua clădire. Este vorba de musicalul lui Andrew Lloyd Webber Fantoma de la Operă, montat de un regizor britanic. Repertoriul actual cuprinde 3 musicaluri, 5 operete, 1 spectacol de teatru-dans, 3 spectacole muzicale pentru copii, concerte și evenimente de gală. Am fost solicitat de un post de televiziune pentru a analiza noua construcție, însă timpul avut la dispoziție a fost foarte scurt. Din acest motiv, reiau aici și dezvolt câteva idei.

O nouă dotare culturală în București

Inaugurarea noului sediu al Teatrului de Operetă și Musical Ion Dacian (fiindcă aceasta este astăzi denumirea sa oficială), este o veste cât se poate de bună, nu numai pentru lumea culturală a Bucureștiului. Teatrul s-a aflat într-o succesiune de sedii provizorii, pornind de la demolarea în perioada comunistă a vechii clădiri a Operetei, cea din Piața Senatului (cum era cunoscută zona înainte de război). În 2005, un incendiu a devastat bună parte din spațiile clădirii de lângă TNB, iar teatrul de operetă a fost nevoit să folosească alte spații, nu tocmai adecvate spectacolului muzical. Era așadar timpul ca teatrul bucureștean de operetă să își aibă propriul sediu, adecvat tipului de spectacole pe care le susține. În plus, apariția noii dotări culturale capătă o importanță și mai mare când aflăm că avem de-a face cu primul teatru construit în România în ultimii 30 de ani, așa cum a arătat directorul Operetei la inaugurare.

Îmbucurător este și faptul că pe terenurile rămase virane vreme de aproape 30 de ani a fost construit în sfârșit ceva. În plus, acest „ceva” este o clădire nu lipsită de calități arhitecturale și cu potențial de a ridica standardul estetic al zonei. La capitolul „plusuri” trebuie menționat și foaierul noului teatru, al cărui design interior este semnat de arhitectul Cristian Corvin, autorul mai multor amenajări cunoscute ale unor restaurante sau baruri, precum La bonne bouche, Lacrimi și sfinți, Divan sau Atelierul mecanic.

Foto: Ana Galbenu

Scurtă analiză, și câteva observații

Cu toate astea, o serie de observații arhitectural-urbanistice se impun în legătură cu noua construcție.

Prima este legată de amplasamentul noii clădiri. Teatrul de operetă este practic o dotare de importanță națională (de altfel, vechea sa denumire oficială era Teatrul Național de Operetă). Mai mult, urmând exemplul Operei Române, și teatrul de operetă ar putea căpăta un aer european. Mai ales că trend-ul ultimilor ani (lărgirea paletei de spectacole, prin includerea musicalului și a teatrului-dans, montarea unor spectacole cu priză la public, invitarea unor regizori străini) confirmă această direcție.

În acest context, era mai potrivit un amplasament mai apropiat de zona veche (și neafectată de demolări) a orașului, cu care ar fi putut intra într-o relație reciproc benefică. Actualul loc din spatele noii Biblioteci Naționale de pe Bulevardul Unirii pare a fi aproape de centrul orașului, însă, în realitate, este rupt de acesta și, în plus, are caracteristici ce țin mai degrabă de un centru de cartier (constituirea unui centru de cartier este în sine un lucru extrem de bun, numai că nu reprezintă amplasamentul ideal pentru un teatru de importanță națională sau europeană).

Cei care au ales locul s-au gândit probabil la constituirea în timp a unui pol cultural în partea de sud a centrului capitalei, zonă mult mai lipsită de astfel de dotări decât privilegiata jumătate din nord. Nu avem însă informații că această posibilă idee inițială s-ar fi concretizat și într-un plan urbanistic zonal și probabil că nimeni nu își imaginează că ar exista o politică, o viziune a actualei administrații municipale, de dezvoltare coerentă a zonei din jurul noului pol cultural.

În plus, din punct de vedere urbanistic, zona este oricum dificilă. Cartierul semi-central vechi al Bucureștiului, distrus necugetat cu buldozerele în anii 1980, este astăzi o zonă neatrăgătoare și cu un caracter incert. Multe dintre clădirile noi, apărute înainte sau după 1989 și care domină zona prin volumetria lor puternică, reprezintă mai degrabă contra-modele de arhitectură și nu se armonizează stilistic unele cu celelalte.

Mă tem că principalul motiv pentru care a fost ales locul din spatele Bibliotecii Naționale a fost unul prozaic: a fost căutat un teren liber de construcții. Procesul de alegere a amplasamentului a fost făcut discret: nu a beneficiat de prea mare expunere mediatică și nici de o dezbatere profesională, deși ambele ar fi fost benefice pentru proiect. Mai mult, deciziile legate de arhitectură și de urbanism au aparținut în întregime unui număr restrâns de persoane, și sunt numeroase problemele a căror rezolvare nu este clară (asta în cazul în care ele chiar au fost analizate responsabil).

Întrebări fără răspuns (cel puțin deocamdată)

Care este relația volumului nu foarte mare al clădirii noului teatru cu construcțiile mult mai mari din apropiere? Cum, concret, se preconizează amenajarea viitoare a spațiului vag din jurul teatrului? Acest spațiu este deocamdată dominat de parcarea Bibliotecii Naționale, imensă și neprietenoasă. Vor exista în viitor elemente care să facă trimitere la memoria zonei, distrusă brutal de buldozerele comuniste? Există intenția reală de a amenaja o zonă verde de care să beneficieze și locuitorii cartierului? Dacă există, cum este gândită legătura facilă cu zonele construite din jur? Râul Dâmbovița, pasajul subteran și indiferența de până acum a Primăriei Municipiului București față de rezolvarea traficului pietonal fac ca relația cu vecinătățile să fie practic inexistentă. Apoi, cum va fi rezolvată proximitatea rampei de ieșire din Pasajul Mărășești? Aceasta este o sursă puternică de poluare fonică și deci de disconfort, ceea ce contrastează cu liniștea și relaxarea asociate unui clădiri cu funcțiune culturală (ca și unui ipotetic spațiu verde).

Iată o serie de întrebări legitime, ale căror răspunsuri nu pot fi însă ușor de întrezărit.

O soluție care ar fi rezolvat atât lipsa de expunere mediatică și absența dezbaterii în jurul proiectului, cât și rezolvările neclare date unor probleme urbanistice importante ar fi fost organizarea unui concurs de arhitectură. Având în mod obligatoriu un caracter internațional (atât prin echipele de arhitecți invitați, cât și prin alcătuirea juriului), un asemenea concurs, organizat serios, ar fi oferit și răspunsurile urbanistice care deocamdată nu există. În plus, ar fi dat naștere unor dezbateri, atât de benefice, însă deocamdată extrem de rare în urbea noastră…

Foto: Ana Galbenu