Fraier de București
Florin Iaru
Editura Polirom, 2011
249 de pagini

Știi să scrii? Foarte bine, treci la treabă! Alege Bucureștiul ca spațiu de desfășurare al acțiunii. Întoarce-l pe toate părțile, bagă-te în cotloane în care n-a avut nimeni curajul să intre până acum. Documentează-te. Dacă e, știi tu, Bucureștiul interbelic, cu-atât mai bine! Un pic de inspirație și noroc pe post de condimente și n-ai cum s-o dai peste poartă. Cât de simple par rețetele! Nu-i însă la îndemâna orișicui să dea lovituri scriind. Fie și despre ce se petrece într-un spațiu tumultuos. Și Bucureștiul, s-o recunoaștem, numai de frământări n-a dus lipsă.

Cunoscut îndeobște ca poet și jurnalist, Florin Iaru publică în 2011 volumul Fraier de București. O colecție de povestiri memorialistice (multe dintre ele apărute în revista 24FUN, începând din 2009). Concentrate în nu mai mult de două pagini fiecare, povestirile redau fragmente din cotidianul unui București zăpăcit de perioada neagră a comunismului și mai apoi de mirajul tranziției postdecembriste. Peste acestea, doza de „nebunie“ a autorului, care reușește să pescuiască momente de viață imprevizibile, dar și de rutină, cu verva cu care ne-a obișnuit și în poezie.

Ei bine, autorul te ia de mână și te poartă în viteză, așa cum își aduce el aminte, și prin locurile în care a copilărit, și în locuințele prietenilor scriitori, și pe la Capșa, și prin garsoniere obscure, și prin cămine studențești, și pe la metrou. Cutreieri tot Bucureștiul cu Florin Iaru și te trezești ba râzând în hohote, ba zâmbind, uneori cu amărăciune, la blițuri (auto)ironice, ba făcând cunoștință cu câte un amic scriitor (nu se poateee, a făcut distinsul Mircea Nedelciu sau Ștefan Agopian sau Mircea Cărtărescu sau altul sau altul așa ceva?), ba înjurând cozile și găurile din buzunare și milițienii și securiștii și șefii și șefuleții și toți șmecherii care ți-au pus ție și altor fraieri ca tine bețe-n roate. Fraternizezi în fiecare poveste cu însoțitorul, uite-l, dom’le, tupeu are, prieteni doldora are, iubite nu mai spun, muncește pe brânci, învârte, face, drege, alea, alea, așa și eu, așa și eu, și parcă tot degeaba, dom’le.

La început îmi e sfârșitul, spune poetul. Dar nu l-am putea amâna un pic? Cu acest motto începe povestirea penultimă din volum. Chiar, domnu’ autor, te pomenești că-ntrebi după ce termini cursa prin București, sfârșitul nu l-am putea amâna un pic? Dar Florin Iaru știe prea bine când să oprească jocul lui cu frazele, cu situațiile, cu cititorul. Și cu Bucureștiul.