Între majuscule și sentința capitală

13 martie 2014

L-am întrebat pe domnul Dan C. Mihăilescu, critic literar și scriitor, „Ce înseamnă pentru dumneavoastră capitala, Bucureștiul?”

bucuresti

Aceștia sunt polii între care-mi place să gândesc ideea de capitală geografică, adică plămânii și inima unei țări. De-o parte, ideea de sentință capitală, de condamnare supremă, în speță suma, culmea, limita absolută a unei existențe. (Facem abstracție acum de aliajul de vinovăție și pedeapsă, care conduce la verdictul cu pricina). Iar de cealaltă, noțiunea de litere capitale, adică majusculele, semnul ce marchează supremația unei noțiuni, forța ei de asimilare a variantelor, de cernere, adaptare și dominare a lor.

În ce măsură răspund Bucureștii acestor două asocieri simbolice ?

Ca sinteză a contrariilor, da, și încă din plin. Dintotdeauna oraș al contrastelor, a avut puterea de centripetare a alogeniei cu autohtonia, într-o alambicată, fermecătoare împestrițare etnică, pigmentat și pistruiat la modul delicios (dar și scandalos pentru unii) cu zone greco-turcomacedonene, bulgărești, armenești, evreiești, țigănești, italo-sârbești, albaneze, maghiare, cu biserici ortodoxe, moschei, sinagogi, catedrale catolice, anglicane, cimitire sefarde ș.a.m.d. Tot astfel, creuzetul bucureștean a reușit în cele din urmă să asimileze eficient, mai mult sau mai puțin armonios, ștaiful imperial transilvănean, dulcea leneveală moldavă, mercantilismul oltenesc, chiverniseala bănățeană, cavalerismul făgărășan, solara senzualitate dobrogeană, euforia levantină și deriziunea spectaculos butaforică a Valahiei. Muntele, marea, Dunărea și delta, podgoria, livada, prisaca și bărăganele, toate și-au vărsat cu virilitate cromatică și folos energiile într-un oraș croit inițial doar ca haltă pentru schimbarea cailor, răgaz de odihnă și plăceri efemere.

În schimb, ca majuscule ale românității, Bucureștii au eșuat demult. Suflet compozit, croit ca anteriul lui Arvinte, „oraș neiubit“, cum l-a definit fără drept de apel Andrei Pleșu, orașul suferă, și nu de-azi-de-ieri, tocmai de lipsa acelui proiect originar coerent, de unde aleatorismul administrativ, domnia bunului plac arhitectonic (și nu numai), haosul bine întreținut, fie pe față, fie ocult. Iar mai presus de toate: nenorocitele carențe de spirit civic. La noi, spațiul public nu e resimțit ca spațiul tuturor, ci al nimănui. De la palier și casa scărilor, împrejurul blocurilor, marile parcuri și grădini publice, de pe străduțe și bulevarde până în centru, totul este invariabil considerat răspunderea altcuiva, a celorlalți, un no man’s land devenit – prin tradiția locului ‒ maidan, groapă de gunoaie și câini de pripas.

Când tu etalezi cu neagră inconștiență atâta nerespect, atâta lipsă de noblețe, netrebnicie, mârlănie și nemernicie, apoi cum să te respecte ardeleanul, bucovineanul, vrânceanul…?! În București, majusculele se calcă-n picioare.

Foto: Teodor Pricop

Adaugă un comentariu

Adresa de e-mail nu va fi publicată. (*) - câmpuri obligatorii

*

Vreau să primesc notificări prin e-mail când apar comentarii noi.
Dacă doriți să primiți notificări fără a scrie acum un comentariu, click aici.