„Iar mă ceartă taică-tu că te-am dus la proteste. Hai să mergem acasă”. Trece pe lângă mine ținând copilul cu mâna dreaptă și o foaie mare colorată în stânga. Aia mică îmi zâmbește și râde un pic. Râd și eu de situație. Patru jandarmi malaci se uită la noi. Stau ca sardeaua între alți oameni peste drum de Ambasada Franței. Pe piepturile lor se citește clar „NEGOCIATOR”. Sunt pașnici. Și noi suntem pașnici. De fapt, cine n-ar fi pașnic la șapte seara în plin centrul Bucureștiului? Una, două, trei, … șase. Da, pe Strada Biserica Amzei sunt opt mașini de la Jandarmerie și alte trei de la poliția de sector. Apare și un Logan MCV de la Poliția Rutieră. Ofițerul care direcționează traficul e tras prin ac. E slab ca Eduard. Mi-a fost coleg în generală.
Se aude soneria. S-au terminat orele și elevii de la Liceul „George Călinescu” scapă din clase. „SPP-ul băăăă!”. Unul dintre ei râde înspre jandarmul de la poarta unității școlare. Ies în pâlcuri. Câte cinci, câte zece. Se uită curioși la noi. Unul se strâmbă la mine. Tot trotuarul de peste drum de ambasadă e călcat de oameni. Sunt vreo 30-40 de persoane. Jandarmii ne-au încercuit și par foarte plictisiți. „Hai bă, odată. Veniți? Lasă-l pe Doru la mașină, iei stațiile și veniți aici.” Se dau directive de împrejmuire a manifestanților. Se flutură câteva foi pe care stau fotografiate foste bijuterii arhitecturale din București. Au căzut toate atunci când primăria capitalei a extins artere de circulație sau a avizat ridicarea unor turnuri de birouri în zone cu case: pe Buzești, pe Berzei, pe lângă Piața Matache, prin cartierul armenesc, Kiseleff, ba chiar în spatele ambasadei Franței, pe Christian Tell. Sunt istorie acum.
Intru pe Biserica Amzei cu căștile pe urechi. Îmi fac loc printre lume. Un pâlc de polițiști chiar în fața gheretei de la ambasadă. Mai e unul la colțul pieței. Direct în Amzei florarii și oamenii care vând legume își văd de treabă. Moșii care păzesc în fiecare zi Piața Amzei s-au activat în seara asta. De obicei abia își târâie pașii. Mai fac o glumă, mai bagă o țigară. Munca merge.
„Domle’ eu nu zic să nu primească distincția. Să o primească. Da’ cum poți să-l decorezi când și-a bătut joc de oraș? Cum să-i dai merit când nici nu l-a interesat de patrimoniu?”. Un puști de o seamă cu mine vorbește cu jandarmul de lângă el. Are păr creț și ține și el o foaie cu o clădire moartă. Jandarmul dă din cap. Înțelege situația. El e aici doar ca să-și facă treaba după care să ajungă acasă la nevastă. Să-și trăiască viața. Mi se pare normal.
„Păi și ce protest e ăsta? Nu facem și noi nimic? Hai să facem ceva oameni buni!”. Cucoana asta cu ochelari are sânge de revoluționar în ea. Eu mă uit la burtosul care cică e polițist în civil. Halal camuflaj urban. Are pantaloni de jandarm pe el și deasupra un hanorac roșu cam jegos. Ține o cameră din aia mică și-i trage cu filmatul. Ostentativ. Cred că mi-a făcut cinci cadre de Oscar până acum. Sper că am zâmbit frumos. Să mă vadă mama că știu să fiu și vesel.
M-am așezat pe bordura din diagonala pieței. Doi tipi, cre’ că au maxim 40, se fâțâie pe lângă mine. Mai trag din țigări mai trag și cu ochii la mine. Se duc mai încolo. Unul dintre ei se scarpină după ceafă. „Auzi mă? Eu zic să rămânem pe perimetru’ nostru.” Pauză. „Da mă, bine.” Pleacă amândoi.
Întotdeauna mi-au plăcut Husky. Al lui tanti asta blondă e cu ochi albaștri și o privire siberiană. „Ăștia ce pisici filmează aici?”. Îi spun că se protestează. „Pentru ce?”. „Pentru că Oprescu primește Legiunea de Onoare de la francezi.”. „Aaaa, aici e Ambasada Franței?”. Câinele ăla trebuie plimbat. Mă salută frumos și merge mai departe. A început să se mai strângă lume. Sunt vreo 20 acum. În mare parte tineri, câțiva pensionari și destui bucureșteni trecuți de 30 de ani.
Negociatorii s-au apucat de legitimat. Au înșirat pe hârtie zece persoane până acum. Jandarmul care notează o fi rămas fără pastă la pix pentru că s-a oprit la cinșpe’. Stăm aici în fața liceului și ne uităm peste drum la mașinile de la televiziuni. Cameramanii se uită la noi, reporterii vorbesc între ei. „Ai un foc tati?”. Dau bricheta. Omu’ își aprinde țigara și zâmbește. Discutăm un pic despre cum îl cinstesc franțuzii’ pe domn’ primar. O mașină albă luxoasă curge pe stradă. Înaintea ei un alt Logan de la Rutieră. Se deschid porțile ambasadei. Intră Oprescu, nu iese nimeni.
Înapoi pe bordură. Aprind o țigară. Îmi intră fumu’ în ochi. „La France, la France, la Fraaance!”. Două puștoaice de liceu se duc acasă. Au un râs ciudat pe fețe. Doi cocoțați pe biciclete se bagă în seamă cu un altul. „Ce s-a întâmplat bă aici?”. Se strâng jandarmii gata de „atac”. „Sunt mai mulți jandarmi aici ca semințe în Romană”. Are dreptate, sincer. Pentru un protest pașnic cu copii, pensionari și tineri inofensivi mobilizarea e tare acidă.
La o oră după, lumea se împuținează. S-au format bisericuțe și se discută. Jandarmii au făcut pași mici ca-n copilărie și ne-au dat mai departe de ambasadă. „Lasă mă. Își fac și ei treaba. Gestul contează”. Puștiu’ care discuta cu jandarmul cred că și-a făcut un nou prieten. Încă fac chit-chat. Am săltat ghiozdanu’ în spate și fac pași.
„Unde mergeți dumneavoastră?”
„Mă duc acasă. Am voie?”
„Da, sigur. Vă rog.”
Dacă omu’ mă roagă, îi mulțumesc și plec. Oprescu e decorat. Să fie în cinstea Bucureștiului și a deciziilor „bune” pe care le-a luat domn’ primar. Vive la France!