În căutarea prieteniei, Micul Prinț întâlnește vulpea într-o grădină cu trandafiri, unde îl învață ce înseamnă a îmblânzi: cum să inițieze un ritual, să vină în fiecare zi, la aceeași oră, să se apropie puțin câte puțin, să-și pregătească inima și, cu răbdare, să schimbe un trandafir obișnuit într-unul unic.

Tot la fel, pornind în căutarea cărților, Nicolae Mușcel își începe ritualul zilnic: se trezește de dimineață, ia micul dejun, se îndreaptă către anticariatul Ant’Art, descuie ușa, aprinde luminile, pornește radioul și începe a îmblânzi cărțile. Le caută în lung și-n lat, le aduce din depărtări, le oferă un loc de odihnă în grădina cu mii de cărți, le curăță cu atenție, le lipește cu grijă, le mângâie și încearcă să le găsească un suflet de colecționar care să le facă fericite.

Această grădină a cărților se găsește într-o încăpere aflată pe Bulevardul Hristo Botev nr. 31, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu un istoric îndelungat și un farmec aparte, dat și de călătoriile cărților prin anticariatul înființat în anul 1996, și de oamenii importanți care i-au trecut pragul de-a lungul celor 18 ani, acest spațiu riscă să-și piardă anticarul, care a investit timp și dedicare pentru a-l îmblânzi și a-l face unic.

Ce înseamnă a îmblânzi?

Dăm timpul înapoi și ne întoarcem în anul 1985. Nicolae Mușcel a avut o problemă familială și, fiind nevoit să facă rost de bani, a început să-și vândă cărțile în târgul de la Obor, iar mai târziu să și le cumpere înapoi. „La șine” a devenit punctul de întâlnire, unde își alegea un loc, își așeza masa, cărțile, scaunul și aștepta. Uneori, schimbul de cărți era întrerupt de miliția care își făcea datoria: confisca unele cărți, le punea pe șine, iar marfarul le distrugea.

A urmat o perioadă în care Nicolae Mușcel mergea în fiecare sâmbătă la anticariatul aflat la Moșilor colț cu Republicii, unde Corneliu Beda, un anticar cunoscut, muzeograf și fondator al clubului colecționarilor, îi împărtășea cum să atingă, să privească și să valorifice o carte în funcție de vechime, legătură, copertă, ilustrație, autograf sau dedicație. Ritualul de îmblânzire și lecția despre prietenie din cartea lui Antoine de Saint-Exupéry a reînviat în spațiul bucureștean.

Nu există o școală sau un curs pentru a deveni anticar, ci iubirea pentru cartea rară și atenția de a ajunge în mâini bune. Anticarul împarte cumpărătorii în 3 categorii: colecționarii (cei care își aleg o temă, strâng anumite cărți), bibliofilii (căutătorii de cărți cât mai rare) și bibliomanii (cei care adună cărți, fără să le cunoască valoarea). Cărțile nu sunt pentru a fi vândute, ci iubite, iar, atunci când ajung în bibliotecile unor oameni nepotriviți, anticarul suferă odată cu ele.

Nu poți să cunoști decât ceea ce ai îmblânzit

La începutul anilor ’90, firma unde lucra și-a închis porțile, iar spațiile vechilor anticariate au fost retrocedate, închiriate sau vândute. În ’92, a deschis, alături de alți asociați, primul anticariat privat din România, numit Artis Anticariat, iar în ’96, s-a despărțit de asociați și s-a mutat în încăperea de pe Hristo Botev, care a devenit între timp proprietatea unui partid politic.

Inițial, spațiul era în ruină, dar, după ce a îndepărtat câteva tone de gunoi, a amenajat un loc stabil pentru a adăposti cărțile și a semnat contractul de asociere prin participațiune. Pentru a-l face cunoscut într-o perioadă în care telefonul mobil încă nu era în vogă, Nicolae Mușcel a găsit mijloace creative de a apropia oamenii: de la alergatul prin oraș pentru a le arăta ce cărți minunate se află la anticariat până la licitații cu cititori avizați, concursuri cu zeci de cărți și donații către școli generale.

Într-o explozie a cititorilor, care devorau orice, anticariatele erau pline de cărți și de oameni, iar la Ant’Art au venit profesori, studenți, elevi, intelectuali, actori. Pasiunea lecturii le dezvăluia noi lumi în care cuvântul și proiecția lui vizuală în mintea cititorului înlocuiau noile tehnologii. Însă, nu este suficient ca cel care pășește în anticariat să aibă bani, ci să se bucure de găsirea unei cărți rare precum descoperirea unei comori.

Deși numărul lor a scăzut, iar pasiunea s-a voalat, Nicolae Mușcel își pregătește inima și mintea pentru a-i întâmpina în continuare. De-a lungul timpului, anticarul și-a cules cataloage și material de documentare pentru a-și construi o cultură enciclopedică. De asemenea, dumnealui este unul dintre membrii fondatori ai târgului anticarilor de la Obor, care se desfășoară de 10 ani, primăvara și toamna.

La un astfel de târg, și-a cumpărat primul joben, care i s-a potrivit pe tâmple, iar cei din jur au ridicat din sprâncene: „Îți șade bine!”, „Nu-i rău!”. Așa a devenit „anticarul cu joben”, a început să facă reclamă târgului și apoi propriului anticariat, urmând să completeze ținuta cu vestă, ceas și baston.

În grădina cu cărți vin și prieteni, și vânători

În anul 2004, membrii partidului n-au vrut să mai reînnoiască contractul, în 2008 au cumpărat clădirea fără să-l înștiințeze și, mai mult decât atât, l-au chemat în fața instanțelor de judecată din cauză că nu are contract și îl amenință că îl evacuează. Aflat pe terenul partidului, Nicolae Mușcel speră doar să-i ofere posibilitatea de a cumpăra încăperea, dat fiind faptul că, de-a lungul timpului, prezența anticariatului a dăruit o imagine pozitivă partidului prin activitatea sa. A făcut apel în instanță și urmează să afle efectele.

Până la deznodământ, anticarul așteaptă cititorii care prețuiesc cărțile vechi să-l viziteze în clădirea de pe Hristo Botev. În acea cameră cu cărți a cunoscut o doamnă care i-a devenit prietenă și obișnuiește să vină și să-l întrebe „N-ați mai găsit ceva frumos?” cu uimirea și bucuria unui copil. După ce își alege cărțile, ajunge cu ele acasă, le întinde în mijlocul patului și se gândește oare ce să citească mai întâi. Uneori, îl invită pe domnul Mușcel să vină să vadă ce și-a strâns de la anticariat, să se reîntâlnească cu prietenele sale, cărțile.

Întrebat ce ar scoate din joben dacă ar fi magician, anticarul răspunde fără să stea pe gânduri: „o carte de povești frumos ilustrată” cum ar fi Cuhulin viteazul din Ulster, un basm irlandez repovestit de Simona Drăghici, cu ilustrații de Val Munteanu. Oamenii au nevoie de povești, se cade să-și facă timp pentru ele, fiindcă „în povești găsești tot – și violență, și furt, și legi, și dreptate – așa e și în viață!”.

Foto: Ana Galbenu