După Războiul Crimeii (1853-1856), pretențiile Imperiului Țarist de a exercita un protectorat asupra slavilor ortodocși din Imperiul Otoman sunt, pe moment, îndiguite. Congresul de pace de la Paris, ce consfințea înfrângerea Rusiei, a stabilit ca cele două țări române, Țara Românească și Moldova, să rămână sub suzeranitate turcească și să intre sub garanția colectivă a Marilor Puteri. În felul acesta, pericolul ca acestea să aibă soarta din 1812 a Basarabiei a fost îndepărtat.

Convenția de la Paris (1858), noul așezământ constituțional al Principatelor, prevedea o unire parțială. Partida unionistă din cele două principate a exploatat faptul că în Convenție nu se stipula expres alegerea a doi domnitori diferiți și că Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești trebuiau să aibă două capitale diferite. Cunoaștem urmarea: alegerea neprevăzută a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în cele două țări, în ianuarie 1859. Trei ani mai târziu, în urma unirii depline, în 1862, București devine capitală unică, pecetluind unitatea noului stat, România.

Unul dintre argumentele cele mai importante în favoarea Bucureștilor ne pare a fi pericolul latent de la Răsărit. Imperiul Rus era o amenințare mult mai mare pentru micul stat român decât Imperiul Otoman, a cărei suzeranitate era cenzurată de puterile garante occidentale. Deci instituțiile statului, fiind mai departe de granița rusească, erau mai protejate la București decât la Iași.

Nu este de ignorat nici faptul că cea de-a doua alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, de la București, ca domn al Țării Românești, a pecetluit unirea celor două principate.

Omul de stat moldovean Mihail Kogălniceanu (1817-1891) ne livrează argumente suplimentare, el susținând încă din 1859 ca Bucureștii să fie capitala noului stat în dauna Ieșilor, centru cultural important. Acestea sunt: capitala Valahiei era un centru comercial mai important, era mai aproape de Dunăre, întinderea orașului era mai mare, populația era mai numeroasă, majoritar românească, spre deosebire de Iași, care avea o însemnată comunitate evreiască, și clasa de mijloc era în București mult mai puternică.