Cu ochi străini

Un polonez se hotărăște să se mute în București

28 aprilie 2015

După ce a locuit în Varșovia, Florența, Pern (Rusia) și Istanbul, Michał Wasiucionek, un polonez care scrie un doctorat pe o temă legată de istoria României în secolul al XVII-lea, a hotărât că Bucureștiul este locul cel mai potrivit pentru el.

Alexandra Voivozeanu: Când ai ajuns prima dată în București?

Michał Wasiucionek: În București sau în România?

A.V.: În România.

M.W.: În 2006, după BAC. În excursie, cu niște colegi de liceu. În Polonia, BAC-ul e la început de mai, după asta, la universitate cursurile încep abia în octombrie. Ne-am hotărât să mergem undeva în vacanță pentru o lună și am ales România. Eu îmi doream foarte mult să merg în România și ne-am dus prin Ucraina, până la Suceava, în Transilvania și, după asta, în Banat. Mi-a plăcut, am învățat lucruri de bază (n.r. legate de limbă), pentru că am mers cu ocazia. După aceea m-am întors, atunci se deschisese ICR la Varșovia și am mers la cursuri (n.r. de română) și la universitate am făcut română.

Studiez istorie. În Polonia, foarte puține persoane se ocupă de istoria României și două-trei persoane se ocupă de perioada care mă interesează pe mine – secolele XVI-XVII și m-am gândit să continui cu asta. M-am dus la coordonatorul meu, l-am rugat să mă lase să merg la Erasmus în România pentru 10 luni. Am venit în București. Acum lucrez tot la istoria României, la doctorat. De nouă ani vin aici.

A.V.: Care e specializarea ta?

M.W.: Păi, am studiat două lucruri până acum. Pentru teza de masterat lucram pe tema de antropologie istorică, de ceremonie diplomatică. Aceste ceremonii diplomatice din secolul al XVII-lea – care era sensul lor, cum arată, care e ceremonialul propriu-zis și, de exemplu, de ce sunt atât de importante conflictele și ce interese au ambele părți. Și, după masterat, mi-am dat seama că trebuie să mă opresc, pentru că mă înnebunește tema, și m-am gândit să fac altceva, și acum studiez relațiile de patronaj, clientelism, tot în secolul al XVII-lea, dar în scop mai larg, nobili polonezi, români și demnitarii otomani.

A.V.: Ai ajuns și în București când ai călătorit prima dată în România?

M.W.: Nu. Cu aceeași grupă de colegi am fost în Bulgaria și în Turcia și deja știam că peste trei luni o să merg la București să studiez. Am stat atunci două zile în capitală. Prima impresie când ajungi aici, la Gara de Nord, nu e cea mai bună. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost „Bine, am ajuns, atunci, mă duc la ghișeu și cumpăr bilet la orice tren spre Suceava.”

A.V.: Serios?

M.W.: Da, păi, știi, dacă ajungi la Gara de Nord, noaptea… În 2008, arăta mult mai rău decât acum. Apoi, am stat câteva zile, atunci, înainte să mă mut, lângă Gara de Nord și m-am obișnuit.

A.V.: Cum a fost prima dată când te-ai mutat aici?

M.W.: Am fost foarte preocupat cu studiile la Universitate, pentru că nu știam dacă o să înțeleg cursurile. Erau niște cursuri și în engleză, despre Europa de Vest, dar de ce aș fi venit în România să studiez Europa Occidentală? La început a fost foarte greu, dar m-am obișnuit destul de repede. Colegii mei de apartament erau români și așa am intrat într-un mediu social, în viața reală, nu în asta de Erasmus.

A.V.: Deci, ai intrat în contact mai ales cu români, încă de la început.

M.W.: Da. Păi, dintre oamenii care vin sunt, în general, două sau trei variante. În cazul polonezilor, există așa: oamenii care vin aici pentru că au găsit locuri de muncă la multinaționale. Ei nu voiau să vină aici, vin numai din cauza banilor și nu îi interesează cum se pot integra în România. Merg la muncă, se întâlnesc cu alți polonezi și atât. Nu prea au contact cu viața reală, cotidiană. Sunt și polonezi care vin aici pentru că le place România. Chiar am fost uimit. Sunt destul de mulți turiști și oameni din ambasadă care au viața lor diplomatică.

A.V.: Ți-a fost greu să te integrezi în România?

M.W.: Depinde, adică se simt niște niveluri. Se simte că ești altfel pentru că ești străin. Se vede că s-a păstrat această atitudine: „De unde ești?”, „Cum e în Polonia?”, „Îți place în România?”, „De ce ai venit?” Uneori este mai greu să formezi legături mai stabile, ca să fii privit, nu ca un străin, ci pur și simplu ca o persoană. Asta durează mult mai mult, dar mi se pare că în România e destul de ușor, în comparație cu Polonia, unde ești privit cu oarecare suspiciune, după care oamenii se deschid, dar nu ca în România.

A.V.: Ai zice că în general românii sunt deschiși?

M.W.: În general, da. Bineînțeles, asta depinde de foarte multe… de vârstă, de mediul în care oamenii locuiesc, dar în general, sunt, sunt mult mai deschiși. Dar în România există această… mi se pare foarte interesant, din perspectiva mea, în România există trei categorii de legături mai stabile: sunt amicii, sunt colegii și sunt prietenii? Nu știu… dar așa e. E destul de ușor să devii amic sau coleg pentru cineva, dar prieten e într-un grup exclusiv… și asta e, uneori, destul de greu.

A.V.: Dar care ai spune că sunt diferențele dintre aceste categorii?

M.W.: E greu, este ceva de habitus, de practică socială. E vorba de mai mult decât niște categorii pe care poți să le descrii, să le delimitezi. E foarte subțire această diferență, dar se simte.

Un polonez se hotărăște să se mute la București

În cartierul bucureștean Militari, pe unul dintre pereții Blocului 22 de pe Bdul Iuliu Maniu nr. 128-134 a fost dezvelită pe 15 iunie 2013 o pictură semnată de tineri artiști polonezi: Justyna Posiecz-Polkowska, Anna Taut și Wojciech Wozniak, care au lucrat sub îndrumarea lui Rafal Roskowinski și a lui Jacek Zdybel, fondatorii Școlii de Pictură Murală din Gdansk. Cromatic, pictura folosește culorile drapelelor naționale ale Poloniei și României. Una dintre ideile care au inspirat compoziția este refugiul oferit polonezilor de români în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

A.V.: Să ne întoarcem… după Erasmus ce s-a întâmplat?

M.W.: Trebuia să rămân în Polonia. Veneam în timpul verii. O dată am venit și iarna, când am fost la conferința de la Suceava – Simpozionul științific polono-român –, organizată în fiecare an. Am mers la doctorat în Florența, dar tema avea oricum legătură cu istoria României. Veneam de două ori pe an pentru cercetare, aici și la Iași, și m-am hotărât. M-am întâlnit cu colegul meu de apartament, care e polonez, dar s-a mutat la București. A fost 2012, 2013, deja am venit pentru trei luni, și el mi-a zis, vino la noi, că avem locuri libere, o să poți să stai. În 2014, deja știam că o să vreau să mă mut la București și am devenit colegi de apartament.

A.V.: Și ce crezi despre București?

M.W.: Este orașul pe care ori îl iubești, ori îl urăști. Chestia e că este orașul cu care, în primul rând, trebuie să te obișnuiești. Nu e un oraș la fel ca Florența sau Cracovia, care sunt foarte frumoase, dar nu prea se întâmplă nimic, totul e deja stabilit, e viața cotidiană care nu se schimbă de decenii. În sensul ăsta, Bucureștiul e un oraș în mișcare continuă, se transformă foarte mult, în perioadă de, nu știu, doi-trei ani s-au schimbat foarte multe, de atunci când am venit aici prima dată. Niște lucruri sunt mai bune, niște lucruri sunt mai proaste. Este un oraș în care poți să-ți găsești locul tău, indiferent de preocupările pe care le ai. Și este un oraș multicultural, lucru care mi se pare că nu prea este conștientizat, adică nu mulți își dau seama.

A.V.: Ce e mai bine și ce e mai prost?

M.W.: Mai bine… nivelul de viață mi se pare mai bun. În general, și infrastructura urbană, și din punct de vedere cultural s-a schimbat, adică, în fiecare săptămână se întâmplă ceva, ceea ce e foarte, foarte important pentru mine. Ce e mai prost? Sunt foarte multe chestii legate cu politica și cu alte aspecte sociale. Se vede că sunt foarte multe locuri, probleme sociale, care nu sunt rezolvate și nu ai nicio publicitate legată de asta. Ferentari, de exemplu, care era ghetou și așa a rămas. Nimeni nu vorbește despre asta, pentru că nimeni nu are interes să îmbunătățească chestia asta, în parte pentru că la alegerile politice sunt cumpărate voturi.

Altă chestie este legată, într-un fel, de dezvoltarea orașului și de fenomenul de gentrificare. Sunt foarte multe investiții, de exemplu, în centru, dar asta distruge structura orașului în sens urbanistic, adică, în sens de cultură. De exemplu, nu numai în București, dar și în România, sunt foarte multe petreceri, festivaluri, dar în afară de ele nu prea ai locuri așa-zis „cotidiene”. În general, lipsesc cinematografele. Primul exemplu care îmi vine în minte e un cinematograf în Drumul Taberei – Favorit. Nu mai există. Erau câteva cinematografe pe Bulevardul Regina Elisabeta. Nu mai există.

Asta este o problemă: lipsa de politică culturală și lipsa de cerere. Mi se pare destul de trist că România, dintre toate țările europene, are cele mai puține cinematografe. Față de Cehia, de exemplu, are de 10 ori mai puține raportat la 100 000 de locuitori. Astea sunt lucruri care arată că ceva se schimbă în oraș, dar nu neapărat în direcția bună.

A.V.: Și de ce ai zice că Bucureștiul este multicultural?

M.W.: Este multicultural, multietnic. Oamenii nu se realizează. Discursul politic din România a fost dominat de poporul strămoșesc din România, care are teritoriul național. Uneori se îndreaptă către unguri, dar mai degrabă ca o confruntare. Primul exemplu, dacă te duci la Calea Moșilor, pe Bulevardul Dacia și strada Traian, spre Obor, vezi foarte multe, majoritatea magazinelor, cafenelelor sunt conduse de arabi sau turci, care sunt foarte mulți în București, dar nu prea se vede prezența lor în spațiul public. Nu se vorbește despre asta. Sunt în București foarte mulți secui. Din nou, e chestie de rețele sociale. Mi-am dat seama de asta pentru că fosta mea colegă de apartament e tot poloneză, dar ea a terminat maghiara și a locuit un an de zile la Târgu Mureș. După asta s-a mutat în București… Ea avea colegi secui. Sunt foarte mulți, dar e o comunitate destul de închisă, nu prea se vede în București.

A.V.: Spuneai că vrei să rămâi aici.

M.W.: Da, dacă găsesc de muncă, da.

A.V.: Îți place Bucureștiul mai mult decât celelalte orașe în care ai locuit?

M.W.: Da, pentru că e o balanța ideală. E un echilibru ideal, eu m-am mutat destul de mult dintr-un oraș în altul. Varșovia, apoi Florența, Perm, în Rusia, adică la munții Ural și Istanbul. Cu fiecare dintre aceste orașe am o relație nostalgică, dar problema este că sunt lucruri care se întâmplă în fiecare, care îmi plac, și lucruri care nu-mi plac. De exemplu, Istanbul este un oraș foarte interesant, dar nu este orașul în care să poți să locuiești. Are foarte multe probleme. Și politice, cu proteste, și urbanistice, și te obosește. Pe termen lung, asta nu e o chestie pe care să o numești „acasă”.

În București există această balanță. Nu este încremenit, cum este, de exemplu, Florența, care, pentru mine e mai degrabă un muzeu, dar nu e atât de nebun ca Istanbulul.

Adaugă un comentariu

Adresa de e-mail nu va fi publicată. (*) - câmpuri obligatorii

*

Vreau să primesc notificări prin e-mail când apar comentarii noi.
Dacă doriți să primiți notificări fără a scrie acum un comentariu, click aici.